... despre mecanismele de protecție și aparențele sociale într-o lume care cere funcționalitate. „Sunt bine” a devenit, în timp, o formulă universală, un fel de parolă socială care ne permite să trecem unii pe lângă alții fără să ne atingem cu adevărat. E un cod discret, aproape ceremonial, menit să închidă conversații înainte ca ele să devină incomode, să evite complicațiile care ar putea tulbura ritmul cotidian și să păstreze aparențele unei normalități funcționale. E răspunsul standard la întrebarea „Ce faci?”, chiar și atunci când, în interiorul meu, se desfășoară o furtună tăcută, dar persistentă. Nu e o minciună în sensul clasic al cuvântului, ci mai degrabă o mască de protecție, purtată nu din ipocrizie, ci dintr-o nevoie profundă de supraviețuire emoțională. Trăim într-o epocă în care funcționalitatea a devenit o virtute supremă. În 2025, lumea pare să ceară de la noi nu doar eficiență, ci și adaptabilitate constantă, capacitatea de a livra rezultate indiferent de context, de a...
Tăcerea nu e întotdeauna absență. Uneori, e o formă de protecție. Alteori, o alegere. Iar în cele mai subtile cazuri, devine o stare de existență — un mod de a fi în lume fără a o deranja, fără a o întreba, fără a o provoca.
Au trecut șase ani de când am scris ultima dată aici. Șase ani în care am trăit în afara acestui spațiu, dar nu neapărat în afara mea. Am fost prezent în lume, dar absent în mine. Am vorbit, dar nu am spus. Am funcționat, dar nu am simțit. Și poate că tocmai în această discrepanță se ascunde motivul pentru care revin acum.
Blogul a rămas suspendat, ca o cameră în care am închis ușa fără să o încui. Nu l-am abandonat, ci l-am evitat. Nu pentru că nu mai aveam ce spune, ci pentru că nu mai știam cum. Cuvintele s-au transformat în gânduri neterminate, în fraze începute mental și lăsate să se stingă în tăcere. Scrisul, cândva o formă de ordine interioară, devenise o amintire incomodă — o oglindă pe care nu voiam să o privesc.
Nu am fost la terapeut.
Dar am avut conversații lungi cu mine, în care întrebările nu primeau răspunsuri, ci doar ecouri.
Am învățat să răspund „sunt bine” cu o naturalețe care frizează performanța.
Am învățat să zâmbesc fără să simt.
Să fiu prezent fără să fiu acolo.
Și totuși, ceva din mine a continuat să scrie în tăcere.
Să noteze, să observe, să adune.
Gânduri, emoții, contradicții.
Ca un scrib interior care nu a renunțat niciodată la misiunea lui, chiar dacă eu am renunțat la voce.
Azi revin.
Nu cu certitudini.
Nu cu lecții.
Ci cu o nevoie acută de a fi real.
Șase ani mai târziu, nu sunt același.
Dar nici complet diferit.
Sunt o versiune în lucru.
Și poate că tocmai asta e frumusețea revenirii: să te regăsești în proces, nu în rezultat.
Comentarii
Trimiteți un comentariu