... despre mecanismele de protecție și aparențele sociale într-o lume care cere funcționalitate. „Sunt bine” a devenit, în timp, o formulă universală, un fel de parolă socială care ne permite să trecem unii pe lângă alții fără să ne atingem cu adevărat. E un cod discret, aproape ceremonial, menit să închidă conversații înainte ca ele să devină incomode, să evite complicațiile care ar putea tulbura ritmul cotidian și să păstreze aparențele unei normalități funcționale. E răspunsul standard la întrebarea „Ce faci?”, chiar și atunci când, în interiorul meu, se desfășoară o furtună tăcută, dar persistentă. Nu e o minciună în sensul clasic al cuvântului, ci mai degrabă o mască de protecție, purtată nu din ipocrizie, ci dintr-o nevoie profundă de supraviețuire emoțională. Trăim într-o epocă în care funcționalitatea a devenit o virtute supremă. În 2025, lumea pare să ceară de la noi nu doar eficiență, ci și adaptabilitate constantă, capacitatea de a livra rezultate indiferent de context, de a...
— despre identitate, algoritmi și absența de sine într-o lume hiperconectată
Mi-e dor de mine.
Nu de mine cel idealizat, cel pe care l-am proiectat în fața celorlalți ca să fiu acceptat, ci de mine cel real, imperfect, viu, spontan. Mi-e dor de mine cel care nu se temea să fie ridicol, care nu-și calcula fiecare gest în funcție de reacțiile celorlalți, care nu trăia cu senzația că e mereu în direct, mereu în vizor, mereu în comparație.
Mi-e dor de mine înainte ca algoritmii să-mi spună ce să simt.
Înainte ca fiecare gând să fie comparat cu ce e viral, ce e acceptabil, ce e „corect”. Înainte ca fiecare emoție să fie filtrată prin grila unei rețele sociale care decide ce e valid și ce e „prea mult”. Înainte ca vulnerabilitatea să devină conținut, iar autenticitatea — strategie de brand personal.
Trăim într-o lume în care identitatea e negociabilă. În care ne reinventăm constant, nu din curaj, ci din presiune. În care „cine ești?” a devenit o întrebare de marketing, nu de introspecție.
În 2025, totul e despre imagine. Despre cum te prezinți, cum te vinzi, cum te diferențiezi. Suntem în plin apogeu al culturii vizibilității: dacă nu ești văzut, nu exiști. Dacă nu ești distribuit, nu contezi. Dacă nu ești „urmărit”, nu ești demn de atenție. Și în acest peisaj saturat de stimuli, de filtre, de identități performative, mi-e dor de mine cel care nu se temea să fie simplu. Să fie tăcut. Să fie incoerent.
Mi-e dor de mine cel care scria fără să se cenzureze.
Care nu se întreba dacă va fi citit, distribuit, validat.
Care scria ca să se audă, nu ca să fie auzit.
Care nu își edita emoțiile în funcție de reacțiile publicului.
Care nu trăia cu frica de a fi „prea mult” sau „prea puțin”.
Mi-e dor de mine cel care nu se simțea obligat să aibă o opinie despre tot.
Care putea să tacă fără să fie suspectat de ignoranță.
Care putea să nu știe, să nu răspundă, să nu participe.
Care nu simțea că trebuie să fie mereu „în temă”, mereu „la curent”, mereu „aliniat”.
Într-o lume în care fiecare zi aduce o nouă criză — un război, o catastrofă climatică, o controversă virală, o tragedie transmisă live — e greu să mai știi cine ești. Pentru că ești mereu în reacție. Mereu în alertă. Mereu în defensivă. Și în acest zgomot continuu, în această hiperconectare care nu mai lasă loc pentru tăcere, pentru reflecție, pentru absență, eu m-am pierdut.
Nu brusc. Ci lent. Ca o lumânare care nu se stinge, ci se consumă. Mi-e dor de mine cel care nu se temea să fie singur. Care nu verifica telefonul din reflex. Care nu simțea nevoia să documenteze fiecare moment. Care putea să trăiască o emoție fără să o transforme în story.
Mi-e dor de mine cel care nu se compara. Care nu se simțea inferior pentru că altcineva a reușit mai repede, mai bine, mai vizibil. Care nu trăia cu senzația că e în întârziere față de o linie de sosire pe care n-a ales-o niciodată.
În 2025, burnout-ul nu mai e o excepție. E o stare de fond. Un fel de oboseală cronică a ființei. O epuizare emoțională care nu vine doar din muncă, ci din presiunea de a fi mereu „în formă”, mereu „pe fază”, mereu „în control”. Și în acest context, dorul de sine nu e o nostalgie poetică. E o formă de supraviețuire. E o nevoie profundă de a te întoarce la ceva stabil, recognoscibil, viu.
Nu spun că mi-e dor de mine.
Pentru că pare că nu am evoluat.
Pentru că pare că sunt blocat în trecut.
Dar poate că evoluția nu presupune abandonul esenței. Poate că maturizarea nu înseamnă să devii altcineva, ci să te recuperezi în forme mai clare. Poate că nu e vorba despre a regăsi exact acea versiune a mea, ci despre a-mi permite să fiu din nou întreg. Să nu mai trăiesc fragmentat, între ce simt și ce arăt. Între ce gândesc și ce postez. Între ce sunt și ce performez.
Mi-e dor de mine. Și nu e o metaforă. E o constatare. E un diagnostic. E o chemare. Azi nu cer nimic. Nu cer înțelegere, nu cer validare, nu cer soluții.
Doar recunosc: Mi-e dor de mine. Și poate că scrisul e singura formă prin care pot începe să mă întorc. Nu la cine am fost, ci la cine sunt, dincolo de zgomot, de filtru, de algoritm.
Care nu se întreba dacă va fi citit, distribuit, validat.
Care scria ca să se audă, nu ca să fie auzit.
Care nu își edita emoțiile în funcție de reacțiile publicului.
Care nu trăia cu frica de a fi „prea mult” sau „prea puțin”.
Mi-e dor de mine cel care nu se simțea obligat să aibă o opinie despre tot.
Care putea să tacă fără să fie suspectat de ignoranță.
Care putea să nu știe, să nu răspundă, să nu participe.
Care nu simțea că trebuie să fie mereu „în temă”, mereu „la curent”, mereu „aliniat”.
Într-o lume în care fiecare zi aduce o nouă criză — un război, o catastrofă climatică, o controversă virală, o tragedie transmisă live — e greu să mai știi cine ești. Pentru că ești mereu în reacție. Mereu în alertă. Mereu în defensivă. Și în acest zgomot continuu, în această hiperconectare care nu mai lasă loc pentru tăcere, pentru reflecție, pentru absență, eu m-am pierdut.
Nu brusc. Ci lent. Ca o lumânare care nu se stinge, ci se consumă. Mi-e dor de mine cel care nu se temea să fie singur. Care nu verifica telefonul din reflex. Care nu simțea nevoia să documenteze fiecare moment. Care putea să trăiască o emoție fără să o transforme în story.
Mi-e dor de mine cel care nu se compara. Care nu se simțea inferior pentru că altcineva a reușit mai repede, mai bine, mai vizibil. Care nu trăia cu senzația că e în întârziere față de o linie de sosire pe care n-a ales-o niciodată.
În 2025, burnout-ul nu mai e o excepție. E o stare de fond. Un fel de oboseală cronică a ființei. O epuizare emoțională care nu vine doar din muncă, ci din presiunea de a fi mereu „în formă”, mereu „pe fază”, mereu „în control”. Și în acest context, dorul de sine nu e o nostalgie poetică. E o formă de supraviețuire. E o nevoie profundă de a te întoarce la ceva stabil, recognoscibil, viu.
Nu spun că mi-e dor de mine.
Pentru că pare că nu am evoluat.
Pentru că pare că sunt blocat în trecut.
Dar poate că evoluția nu presupune abandonul esenței. Poate că maturizarea nu înseamnă să devii altcineva, ci să te recuperezi în forme mai clare. Poate că nu e vorba despre a regăsi exact acea versiune a mea, ci despre a-mi permite să fiu din nou întreg. Să nu mai trăiesc fragmentat, între ce simt și ce arăt. Între ce gândesc și ce postez. Între ce sunt și ce performez.
Mi-e dor de mine. Și nu e o metaforă. E o constatare. E un diagnostic. E o chemare. Azi nu cer nimic. Nu cer înțelegere, nu cer validare, nu cer soluții.
Doar recunosc: Mi-e dor de mine. Și poate că scrisul e singura formă prin care pot începe să mă întorc. Nu la cine am fost, ci la cine sunt, dincolo de zgomot, de filtru, de algoritm.
Comentarii
Trimiteți un comentariu