Episodul 3: Nu spun că mă mint când zic „Sunt Bine”

... despre mecanismele de protecție și aparențele sociale într-o lume care cere funcționalitate.

„Sunt bine” a devenit, în timp, o formulă universală, un fel de parolă socială care ne permite să trecem unii pe lângă alții fără să ne atingem cu adevărat. E un cod discret, aproape ceremonial, menit să închidă conversații înainte ca ele să devină incomode, să evite complicațiile care ar putea tulbura ritmul cotidian și să păstreze aparențele unei normalități funcționale. E răspunsul standard la întrebarea „Ce faci?”, chiar și atunci când, în interiorul meu, se desfășoară o furtună tăcută, dar persistentă. Nu e o minciună în sensul clasic al cuvântului, ci mai degrabă o mască de protecție, purtată nu din ipocrizie, ci dintr-o nevoie profundă de supraviețuire emoțională.

Trăim într-o epocă în care funcționalitatea a devenit o virtute supremă. În 2025, lumea pare să ceară de la noi nu doar eficiență, ci și adaptabilitate constantă, capacitatea de a livra rezultate indiferent de context, de a performa fără ezitare, de a nu deranja cu emoții, de a nu încetini ritmul cu neliniști personale. Nu mai e loc pentru pauze, pentru fragilitate, pentru întrebări fără răspuns. Societatea pare să nu mai aibă răbdare cu cei care nu pot ține pasul, cu cei care au nevoie de timp, de spațiu, de înțelegere.

Și atunci, spun „sunt bine”. O spun la birou, în familie, în grupurile de prieteni, în interacțiunile de zi cu zi. O spun pentru că e mai simplu, pentru că e mai sigur, pentru că e mai acceptabil. Pentru că, în multe contexte, orice alt răspuns ar deschide uși pe care nu sunt pregătit să le trec. Dar, în realitate, acel „sunt bine” e o minciună blândă, o formă de autoapărare. Nu pentru că vreau să păcălesc pe cineva, ci pentru că, de cele mai multe ori, nu știu cum să formulez ceea ce simt. Nu am cuvintele potrivite pentru oboseala care nu se vede, pentru neliniștea care nu are o cauză clară, pentru golul care nu poate fi explicat logic.

Am învățat, în timp, să funcționez. Să zâmbesc la momentul potrivit, să răspund corect, să fiu prezentabil, să joc rolul omului echilibrat, competent, adaptat. Dar în mine se adună gânduri care nu își găsesc locul în conversațiile de zi cu zi, gânduri care nu cer soluții, ci doar un spațiu în care să existe, să respire, să fie recunoscute fără a fi analizate sau corectate.

Trăim într-o lume în care sănătatea mentală a devenit un subiect la modă, un „trending topic” pe rețelele sociale, dar în același timp, suferința reală, profundă, continuă să fie privită cu suspiciune, cu jenă, cu o formă subtilă de stigmatizare. În acest context, e mai ușor să spui „sunt bine” decât să recunoști „nu știu ce simt”. E mai puțin riscant să te conformezi decât să te expui.

Și poate că nu e vorba doar despre frică. Poate că e și despre protecție. Despre nevoia de a păstra o parte din mine doar pentru mine, de a nu fi complet transparent, de a nu fi analizat, interpretat, diagnosticat. Despre dorința de a avea un spațiu interior care să nu fie invadat de opinii, de sfaturi, de etichete.

Azi, aleg să nu mai spun „sunt bine”. Aleg să spun, cu toată vulnerabilitatea pe care o presupune acest gest: sunt aici. Nu știu exact ce simt, nu am toate răspunsurile, nu am o concluzie clară. Dar sunt prezent. Sunt în viață. Sunt în proces. Și poate că, în această simplă recunoaștere, se află un început. Un început de sinceritate. Un început de vindecare. Un început de umanitate.