... despre mecanismele de protecție și aparențele sociale într-o lume care cere funcționalitate. „Sunt bine” a devenit, în timp, o formulă universală, un fel de parolă socială care ne permite să trecem unii pe lângă alții fără să ne atingem cu adevărat. E un cod discret, aproape ceremonial, menit să închidă conversații înainte ca ele să devină incomode, să evite complicațiile care ar putea tulbura ritmul cotidian și să păstreze aparențele unei normalități funcționale. E răspunsul standard la întrebarea „Ce faci?”, chiar și atunci când, în interiorul meu, se desfășoară o furtună tăcută, dar persistentă. Nu e o minciună în sensul clasic al cuvântului, ci mai degrabă o mască de protecție, purtată nu din ipocrizie, ci dintr-o nevoie profundă de supraviețuire emoțională. Trăim într-o epocă în care funcționalitatea a devenit o virtute supremă. În 2025, lumea pare să ceară de la noi nu doar eficiență, ci și adaptabilitate constantă, capacitatea de a livra rezultate indiferent de context, de a...
Sunt oameni despre care se pune că sunt proști de buni. Îmi pare rău, dar adesea cred că sunt proști și atât. Naivitatea lor e doar o formă vindecabilă de prostie. Și totuși... există proști minunați!!! Mă uit la ei și realizez că cea mai mare demnitate posibilă este să fii măcar o dată în viață unul dintre ei: the love fools! Încercând să înţelegi lumea aceasta, în care trăim, vei da de prostie. Încercând s-o schimbi, te vei lovi de proşti. Cine mai ştie care filosof bătrân a rostit, cândva, acest adevăr? De dimensiunile lui ne dăm seama abia când inţelegem că prostia e o manifestare a materiei, un fenomen natural, ca un cutremur sau o inundaţie, fiind, prin aceasta, iremediabilă şi impredictibilă. Proştii sunt mulţi. Simpla enunţare a acestui adevăr nu ne plasează, însă, nici pe mine şi nici pe dumneata, cititorule, în categoria înţelepţilor. Dacă e adevarat că înţelepciunea e ca o piatră rară, nu se poate încă şti dacă prostia e ca o boală. ...