... despre mecanismele de protecție și aparențele sociale într-o lume care cere funcționalitate. „Sunt bine” a devenit, în timp, o formulă universală, un fel de parolă socială care ne permite să trecem unii pe lângă alții fără să ne atingem cu adevărat. E un cod discret, aproape ceremonial, menit să închidă conversații înainte ca ele să devină incomode, să evite complicațiile care ar putea tulbura ritmul cotidian și să păstreze aparențele unei normalități funcționale. E răspunsul standard la întrebarea „Ce faci?”, chiar și atunci când, în interiorul meu, se desfășoară o furtună tăcută, dar persistentă. Nu e o minciună în sensul clasic al cuvântului, ci mai degrabă o mască de protecție, purtată nu din ipocrizie, ci dintr-o nevoie profundă de supraviețuire emoțională. Trăim într-o epocă în care funcționalitatea a devenit o virtute supremă. În 2025, lumea pare să ceară de la noi nu doar eficiență, ci și adaptabilitate constantă, capacitatea de a livra rezultate indiferent de context, de a...
Nici orgoliul și nici egoismul nu ne poate distruge momentele în care ne bucurăm... Niciodată suficient!
Uneori energia îmi e la pământ. Mi se scurge printre degete pur și simplu pentru că nu cred neapărat în disciplina perfectă și în dozarea eficientă a activităților zilnice. Nu cred pentru că nu vreau. Nu cred pentru că asta ar însemna ca toată spontaneitatea să dispară și toată plăcerea de a da tot ce ai pentru o nebunie să se risipească.
Uneori din prea multă grijă pentru ceilalți și pentru bunăstarea lor reușesc să îmi epuizez aproape toată energia. Alunec mereu pe panta mulțumirii celorlalți uitând să mă mulțumesc și pe mine. Și oricât încerc și oricâtă energie aș ceda pentru ceilalți oameni, niciodată, DAR NICIODATĂ nu e suficient...
Îmi spun în fiecare zi că o să-mi găsesc un zâmbet prin buzunarele căptușite ale lumii dar de fiecare dată când bag mâna în el îmi dau seama că cineva ține neapărat să îl rupă. Nu reușesc să îl cos decât pe al meu, când liniștea singurătății mă primește în brațele sale. Al lumii, al societății nu îl voi putea coase niciodată. Din tot mozaicul de oameni cu a căror cale mă intersectez, nu reușesc să mai găsesc acel om care să spună cu ”toată gura” ca e un om mulțumit de sine și de ceilalți.
Sunt două talere în care oamenii se cântăresc când vine vorba de mulțumire. Cei care îți spun mereu că ești extraordinar și cei care mereu îți spun că mai ai ceva de schimbat (de cele mai multe ori acele lucruri sunt cele cu care te poți mândri).
Fiecare zi se dovedește la final a fi o luptă de orgolii și de puteri. Cei care ajung să te susțină, de cele mai multe ori îți caută propriile interese. Acei oameni care cred ca ar avea ceva de câștigat dacă se bagă pe sub pielea mea, acei oameni sunt cei care se înșeală pe ei înșiși. Numai noi ne putem susține atunci când nimeni nu o face. Numai noi ar trebui să ne cunoaștem cel mai bine limitele chiar dacă vom fi nevoiți să ne depășim mereu.
Ceea ce construim înșelându-i pe ceilalți se va dărâma în timp. Ceea ce reușim să construim pe propriile noastre forțe o să reziste indiferent cine încearcă să lupte cu asta.
Cei care încearcă să-ți spună mereu că greșești se dovedesc de cele mai multe ori persoanele care încearcă să-ți roadă din încrederea pe care o ai în tine. Prea puțini sunt cei care vor cu adevărat să te motiveze să mergi mai departe și să devii cel mai bun!
Există o boală care se numește maturitate... O boală cu prea multe simptome : seriozitate, răceală, pesimism, lipsa de siguranță, lipsa de confort, lupta constanta cu ”ziua de mâine”, orgoliu, egoism, lipsa de sensibilitate.
Cine spune că dacă crești nu ai nevoie de susținere? Sau de o bătaie pe umăr?
Îmi amintesc de vremea când orice lucru mic pe care îl făceam era important și lăudabil pentru cei din jur. Așa e viața unui copil. Plină de inocența la care noi adulții renunțăm în favoarea măștilor pe care ni le afișăm în fiecare zi cu lejeritate.
Mai avem curajul să fim inocenți? Mai avem curajul să plângem de emoție? Avem curajul să recunoaștem că o facem? Din păcate tot maturitatea ne împiedică să o facem.
Sunt oameni care profită de lacrimi. Ce păcat! Căci ele sunt poate cele mai concrete dovezi ale faptului că suntem capabili de sentimente care să ne inunde în așa fel sufletul încât să nu mai ținem cont de cum ne văd cei din jur ci doar de bucuria care ne împlinește în acel moment.
Nici orgoliul și nici egoismul nu ne poate distruge momentele în care ne bucurăm...
Am o boală... Sufăr de maturitate...
Știe cineva un leac?
Uneori din prea multă grijă pentru ceilalți și pentru bunăstarea lor reușesc să îmi epuizez aproape toată energia. Alunec mereu pe panta mulțumirii celorlalți uitând să mă mulțumesc și pe mine. Și oricât încerc și oricâtă energie aș ceda pentru ceilalți oameni, niciodată, DAR NICIODATĂ nu e suficient...Îmi spun în fiecare zi că o să-mi găsesc un zâmbet prin buzunarele căptușite ale lumii dar de fiecare dată când bag mâna în el îmi dau seama că cineva ține neapărat să îl rupă. Nu reușesc să îl cos decât pe al meu, când liniștea singurătății mă primește în brațele sale. Al lumii, al societății nu îl voi putea coase niciodată. Din tot mozaicul de oameni cu a căror cale mă intersectez, nu reușesc să mai găsesc acel om care să spună cu ”toată gura” ca e un om mulțumit de sine și de ceilalți.
Sunt două talere în care oamenii se cântăresc când vine vorba de mulțumire. Cei care îți spun mereu că ești extraordinar și cei care mereu îți spun că mai ai ceva de schimbat (de cele mai multe ori acele lucruri sunt cele cu care te poți mândri).
Fiecare zi se dovedește la final a fi o luptă de orgolii și de puteri. Cei care ajung să te susțină, de cele mai multe ori îți caută propriile interese. Acei oameni care cred ca ar avea ceva de câștigat dacă se bagă pe sub pielea mea, acei oameni sunt cei care se înșeală pe ei înșiși. Numai noi ne putem susține atunci când nimeni nu o face. Numai noi ar trebui să ne cunoaștem cel mai bine limitele chiar dacă vom fi nevoiți să ne depășim mereu.
Ceea ce construim înșelându-i pe ceilalți se va dărâma în timp. Ceea ce reușim să construim pe propriile noastre forțe o să reziste indiferent cine încearcă să lupte cu asta.
Cei care încearcă să-ți spună mereu că greșești se dovedesc de cele mai multe ori persoanele care încearcă să-ți roadă din încrederea pe care o ai în tine. Prea puțini sunt cei care vor cu adevărat să te motiveze să mergi mai departe și să devii cel mai bun!
Există o boală care se numește maturitate... O boală cu prea multe simptome : seriozitate, răceală, pesimism, lipsa de siguranță, lipsa de confort, lupta constanta cu ”ziua de mâine”, orgoliu, egoism, lipsa de sensibilitate.
Cine spune că dacă crești nu ai nevoie de susținere? Sau de o bătaie pe umăr?
Îmi amintesc de vremea când orice lucru mic pe care îl făceam era important și lăudabil pentru cei din jur. Așa e viața unui copil. Plină de inocența la care noi adulții renunțăm în favoarea măștilor pe care ni le afișăm în fiecare zi cu lejeritate.
Mai avem curajul să fim inocenți? Mai avem curajul să plângem de emoție? Avem curajul să recunoaștem că o facem? Din păcate tot maturitatea ne împiedică să o facem.
Sunt oameni care profită de lacrimi. Ce păcat! Căci ele sunt poate cele mai concrete dovezi ale faptului că suntem capabili de sentimente care să ne inunde în așa fel sufletul încât să nu mai ținem cont de cum ne văd cei din jur ci doar de bucuria care ne împlinește în acel moment.
Nici orgoliul și nici egoismul nu ne poate distruge momentele în care ne bucurăm...
Am o boală... Sufăr de maturitate...
Știe cineva un leac?
Comentarii
Trimiteți un comentariu