Treceți la conținutul principal

Episodul 3: Nu spun că mă mint când zic „Sunt Bine”

... despre mecanismele de protecție și aparențele sociale într-o lume care cere funcționalitate. „Sunt bine” a devenit, în timp, o formulă universală, un fel de parolă socială care ne permite să trecem unii pe lângă alții fără să ne atingem cu adevărat. E un cod discret, aproape ceremonial, menit să închidă conversații înainte ca ele să devină incomode, să evite complicațiile care ar putea tulbura ritmul cotidian și să păstreze aparențele unei normalități funcționale. E răspunsul standard la întrebarea „Ce faci?”, chiar și atunci când, în interiorul meu, se desfășoară o furtună tăcută, dar persistentă. Nu e o minciună în sensul clasic al cuvântului, ci mai degrabă o mască de protecție, purtată nu din ipocrizie, ci dintr-o nevoie profundă de supraviețuire emoțională. Trăim într-o epocă în care funcționalitatea a devenit o virtute supremă. În 2025, lumea pare să ceară de la noi nu doar eficiență, ci și adaptabilitate constantă, capacitatea de a livra rezultate indiferent de context, de a...

Lăsa-ți timpului timp! | Am să te rog să-ți schimbi starea de spirit chiar acum, să-ți schimbi frecvența gândurilor. | Must be love on the brain

Ani la rand m-am invartit in cerc nestiind nici macar o secunda ce doresc de la mine; incotro sa ma indrept. Ce liceu sa aleg, ce prieteni sa am in jur, ce imi doresc profesional, personal. Si lista poate continua.

Mereu am fost pus in pozitia de a alege si, mai mereu, ori am ales gresit pe baza de impuls, ori au ales altii in locul meu. Si, nu prea m-a deranjat. Si, nu prea m-am sinichisit, cu toate ca toate consecintele alegerilor numai eu le-am suportat.

Pe 30 ianuarie 2013, pentru prima data am ales singur sa ma despart de o persoana care, la momentul respectiv, simteam ca ma tine in loc. Ca in loc sa imi dea aripi, mi le frange. Poate chiar asta facea, habar nu am. Insa, cu siguranta stiu ca a reusit sa ma convinga sa aleg singur. Ceea ce pentru asta: ii multumesc!!!


Apoi, dupa aceasta data, am mai haladuit cateva luni bune pana am incercat sa imi dau seama ce naiba sa aleg sa fac cu viata mea. In acest rastimp, m-am indepartat de toti, m-am racit complet, am ranit oameni. Am ales sa fiu complet bacovian, m-am imprietenit cu Mr Vodka, si cu nopti pierdute.
Nu regret, nu sunt mandru, insa pot admite ca am facut tot ceea ce am crezut eu la momentul respectiv ca e ok pentru mine.

Acum, ma uit in urma, si observ cum tocmai toate 'alegerile' mele m-au facut ceea ce sunt. Ceea ce ma face sa ma simt implinit.
Am avut atatea cazaturi, incat sa stiu care imi sunt limitele si cat de mult ma pot ridica. Am aflat cine merita prietenia mea, si cine ma merita intru-totul in viata personala. Am aflat cat de mult pot oferi altora si cat de multe imi pot oferi mie in raport cu altii.

Tarziu, incep sa vad cum se contureaza incet profilul meu, pe care stiu clar cum sa-l aleg pentru o definire mai corecta. Incep sa las oamenii sa se apropie de mine. Incep sa stiu ce trebuie sa fac pentru a-mi corecta anumite greseli din trecut. Incep sa am iarasi vise si ganduri si planuri si idei si si si...

E un lucru sanatos sa iti alegi singur cum vrei sa te reinventezi, cum alegi sa te iubesti, Cum alegi sa gresesti si, cel mai important, cum alegi sa fii.




EU SUNT!




Lasa-ti timpului timp!




"Must be love on the brain"



Comentarii

Popular Posts

Episodul 1: Revenirea – Șase Ani de Tăcere

Tăcerea nu e întotdeauna absență. Uneori, e o formă de protecție. Alteori, o alegere. Iar în cele mai subtile cazuri, devine o stare de existență — un mod de a fi în lume fără a o deranja, fără a o întreba, fără a o provoca. Au trecut șase ani de când am scris ultima dată aici. Șase ani în care am trăit în afara acestui spațiu, dar nu neapărat în afara mea. Am fost prezent în lume, dar absent în mine. Am vorbit, dar nu am spus. Am funcționat, dar nu am simțit. Și poate că tocmai în această discrepanță se ascunde motivul pentru care revin acum. Blogul a rămas suspendat, ca o cameră în care am închis ușa fără să o încui. Nu l-am abandonat, ci l-am evitat. Nu pentru că nu mai aveam ce spune, ci pentru că nu mai știam cum. Cuvintele s-au transformat în gânduri neterminate, în fraze începute mental și lăsate să se stingă în tăcere. Scrisul, cândva o formă de ordine interioară, devenise o amintire incomodă — o oglindă pe care nu voiam să o privesc. Nu am fost la terapeut. Dar am avut convers...

Episodul 2: Nu Spun... Că Mi-e Dor de Mine

— despre identitate, algoritmi și absența de sine într-o lume hiperconectată Mi-e dor de mine. Nu de mine cel idealizat, cel pe care l-am proiectat în fața celorlalți ca să fiu acceptat, ci de mine cel real, imperfect, viu, spontan. Mi-e dor de mine cel care nu se temea să fie ridicol, care nu-și calcula fiecare gest în funcție de reacțiile celorlalți, care nu trăia cu senzația că e mereu în direct, mereu în vizor, mereu în comparație. Mi-e dor de mine înainte ca algoritmii să-mi spună ce să simt. Înainte ca fiecare gând să fie comparat cu ce e viral, ce e acceptabil, ce e „corect”. Înainte ca fiecare emoție să fie filtrată prin grila unei rețele sociale care decide ce e valid și ce e „prea mult”. Înainte ca vulnerabilitatea să devină conținut, iar autenticitatea — strategie de brand personal. Trăim într-o lume în care identitatea e negociabilă. În care ne reinventăm constant, nu din curaj, ci din presiune. În care „cine ești?” a devenit o întrebare de marketing, nu de introspecție. Î...

Episodul 3: Nu spun că mă mint când zic „Sunt Bine”

... despre mecanismele de protecție și aparențele sociale într-o lume care cere funcționalitate. „Sunt bine” a devenit, în timp, o formulă universală, un fel de parolă socială care ne permite să trecem unii pe lângă alții fără să ne atingem cu adevărat. E un cod discret, aproape ceremonial, menit să închidă conversații înainte ca ele să devină incomode, să evite complicațiile care ar putea tulbura ritmul cotidian și să păstreze aparențele unei normalități funcționale. E răspunsul standard la întrebarea „Ce faci?”, chiar și atunci când, în interiorul meu, se desfășoară o furtună tăcută, dar persistentă. Nu e o minciună în sensul clasic al cuvântului, ci mai degrabă o mască de protecție, purtată nu din ipocrizie, ci dintr-o nevoie profundă de supraviețuire emoțională. Trăim într-o epocă în care funcționalitatea a devenit o virtute supremă. În 2025, lumea pare să ceară de la noi nu doar eficiență, ci și adaptabilitate constantă, capacitatea de a livra rezultate indiferent de context, de a...