Treceți la conținutul principal

Episodul 3: Nu spun că mă mint când zic „Sunt Bine”

... despre mecanismele de protecție și aparențele sociale într-o lume care cere funcționalitate. „Sunt bine” a devenit, în timp, o formulă universală, un fel de parolă socială care ne permite să trecem unii pe lângă alții fără să ne atingem cu adevărat. E un cod discret, aproape ceremonial, menit să închidă conversații înainte ca ele să devină incomode, să evite complicațiile care ar putea tulbura ritmul cotidian și să păstreze aparențele unei normalități funcționale. E răspunsul standard la întrebarea „Ce faci?”, chiar și atunci când, în interiorul meu, se desfășoară o furtună tăcută, dar persistentă. Nu e o minciună în sensul clasic al cuvântului, ci mai degrabă o mască de protecție, purtată nu din ipocrizie, ci dintr-o nevoie profundă de supraviețuire emoțională. Trăim într-o epocă în care funcționalitatea a devenit o virtute supremă. În 2025, lumea pare să ceară de la noi nu doar eficiență, ci și adaptabilitate constantă, capacitatea de a livra rezultate indiferent de context, de a...
Trimiteți un comentariu

Este usor sa dispari. Greu este sa mergi mai departe...

“Daca ar fi sa numar persoanele pe care le am in jurul meu… nu as putea considera ca sunt o persoana singura. Dar sunt. Pentru ca nu am prieteni… am persoane.
Nu ma pot raporta la relatii – ele nu exista. Exista cinism de ambele parti:
Iesim in oras? Da normal – ne distram! Mai esti prieten cu “J”? Nu! Hmmm mie imi placea!
Relatia ta cu “J” ne afecteaza prietenia? NU!!! Dar nu mai vorbim.
Pleci din tara? Da! Mai vorbim? Da! Dar vorbim accidental, daca se intampla.. Sau nu.
Ai un nou prieten? DA! Mai vorbim? Logic! Cand va despartiti…
Gresesc fata de cei din jurul meu? DA! In fiecare zi, in fiecare moment. Poate unuia ii datorez bani. Poate altuia ii datorez o explicatie. Le dau? Nu. Le rezolv.
Sunt o persoana sociala. Pana ajung in zona mea de confort. Zona in care nu imi place sa dau explicatii. Zona in care nu imi place sa intru deoarece e intima. E zona mea. Zona careia ii dau cu greu share…
Am pe lume de fapt doua persoane cu care ma simt bine: eu si cu mine.
Poate e si a treia. Imi spune:
I’ll keep it simple, I’ll keep it true
All the love I have I’ll give to you
[…]
I’ll wïpe away those tears from your eyes
Dar eu nu cred. Suna a poveste. Povestile nu imi mai plac. Am crescut. M-am maturizat.
Sunt eu si cu mine. Un intreg indivizibil. Am “prieteni” care ma dezamagesc. Sunt la randul meu un om care dezamageste. Nu ma ridic la nivelul asteptarilor. Singura explicatie posibila este ca nu este momentul sa multumesc pe cineva. Mi-as dori sa ma multumesc pe mine. Sa fiu mandru de mine. Dar nici asta nu pot face.
Ma uit in oglinda. Imaginea reflectata merita sparta. Ar trebui sa dispara. Sa nu mai dezamageasca. Dar este greu.. ca sa stergi o imagine reala iti trebuie curaj – iar mie pana si acel curaj imi lipseste.
Sunt o umbra ce modifica vieti. Ce ar fi daca umbra nu ar mai exista?
Un experiment morbid. Pacat ca singuraticul(eu) nu ar afla.
Este usor sa dispari. Greu este sa mergi mai departe.
De ce? Pentru cine? Cum? Pana cand?
Intrebari pe care toti ni le adresam. Si raspunsuri? Individuale.
Sunt un singuratic. Si imi place. Pana la un punct. As prefera sa nu fiu.”

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Popular Posts

Episodul 1: Revenirea – Șase Ani de Tăcere

Tăcerea nu e întotdeauna absență. Uneori, e o formă de protecție. Alteori, o alegere. Iar în cele mai subtile cazuri, devine o stare de existență — un mod de a fi în lume fără a o deranja, fără a o întreba, fără a o provoca. Au trecut șase ani de când am scris ultima dată aici. Șase ani în care am trăit în afara acestui spațiu, dar nu neapărat în afara mea. Am fost prezent în lume, dar absent în mine. Am vorbit, dar nu am spus. Am funcționat, dar nu am simțit. Și poate că tocmai în această discrepanță se ascunde motivul pentru care revin acum. Blogul a rămas suspendat, ca o cameră în care am închis ușa fără să o încui. Nu l-am abandonat, ci l-am evitat. Nu pentru că nu mai aveam ce spune, ci pentru că nu mai știam cum. Cuvintele s-au transformat în gânduri neterminate, în fraze începute mental și lăsate să se stingă în tăcere. Scrisul, cândva o formă de ordine interioară, devenise o amintire incomodă — o oglindă pe care nu voiam să o privesc. Nu am fost la terapeut. Dar am avut convers...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Episodul 2: Nu Spun... Că Mi-e Dor de Mine

— despre identitate, algoritmi și absența de sine într-o lume hiperconectată Mi-e dor de mine. Nu de mine cel idealizat, cel pe care l-am proiectat în fața celorlalți ca să fiu acceptat, ci de mine cel real, imperfect, viu, spontan. Mi-e dor de mine cel care nu se temea să fie ridicol, care nu-și calcula fiecare gest în funcție de reacțiile celorlalți, care nu trăia cu senzația că e mereu în direct, mereu în vizor, mereu în comparație. Mi-e dor de mine înainte ca algoritmii să-mi spună ce să simt. Înainte ca fiecare gând să fie comparat cu ce e viral, ce e acceptabil, ce e „corect”. Înainte ca fiecare emoție să fie filtrată prin grila unei rețele sociale care decide ce e valid și ce e „prea mult”. Înainte ca vulnerabilitatea să devină conținut, iar autenticitatea — strategie de brand personal. Trăim într-o lume în care identitatea e negociabilă. În care ne reinventăm constant, nu din curaj, ci din presiune. În care „cine ești?” a devenit o întrebare de marketing, nu de introspecție. Î...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Episodul 3: Nu spun că mă mint când zic „Sunt Bine”

... despre mecanismele de protecție și aparențele sociale într-o lume care cere funcționalitate. „Sunt bine” a devenit, în timp, o formulă universală, un fel de parolă socială care ne permite să trecem unii pe lângă alții fără să ne atingem cu adevărat. E un cod discret, aproape ceremonial, menit să închidă conversații înainte ca ele să devină incomode, să evite complicațiile care ar putea tulbura ritmul cotidian și să păstreze aparențele unei normalități funcționale. E răspunsul standard la întrebarea „Ce faci?”, chiar și atunci când, în interiorul meu, se desfășoară o furtună tăcută, dar persistentă. Nu e o minciună în sensul clasic al cuvântului, ci mai degrabă o mască de protecție, purtată nu din ipocrizie, ci dintr-o nevoie profundă de supraviețuire emoțională. Trăim într-o epocă în care funcționalitatea a devenit o virtute supremă. În 2025, lumea pare să ceară de la noi nu doar eficiență, ci și adaptabilitate constantă, capacitatea de a livra rezultate indiferent de context, de a...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe