STUPEFACȚIE! Cum să distingi un ipocrit între cunoscuţi.

            Nu m-am putut abţine şi nici nu vreau. Nu o să fac mai mult decât să mărturisesc sufletului meu că au mai trecut două zile în care am înţeles că sunt avid după "a învăţa" mereu, mereu, întotdeuna altceva şi primindu-le pe toate asemenea unor palme tămăduitoare.

           Mă bucur că semnificaţia unei clipe am reuşit să o ascund în mine şi că dau peste ea de fiecare dată când mă aştept mai puţin. Cât de important este un minut, o oră? Poate cât o viaţă întreagă...

          Îmi pare rău să spun, dar:

- nu îmi place locul ăsta;
- m-am plictisit de oamenii superficiali şi artificiali din jurul meu;
- nu mai vreau minciună şi ipocrizie, nepăsare şi răutate;
- nu mai vreau durere şi suferinţă pretutindeni
...şi lista poate continua, dar acestea sunt principalele.        

            Sunt încăpăţânat. Într-adevăr, fac cum mă taie capul. Şi nu ascult ce mi se spune. Uneori asta poate fi o mare greşeală! În momentele în care ajungi să ţii cu dinţii de un lucru, o obsesie sau chiar de o persoană poţi să nu faci cea mai înţeleaptă alegere. Îmi place să cred că încă mai există oameni care nu te dezamăgesc, care cunosc valoarea cuvântului, care au noţiunea de respect reciproc, noţiunea de prietenie, noţiunea de compromis, noţiunea de omenie! Mă lupt din răsputeri cu această speranţă la care nu renunţ orice ar fi! Şi, evident, pe zi ce trece răsare câte un suflet care să-mi dovedească contrariul şi cât de lipsiţi de scrupule pot fi unii dintre noi. Ce s-a ales de societatea aceea "perfectă" pe care o visam cu toţii acum mult timp în urmă? Utopie şi nimic mai mult. Mă gândesc că poate ar trebui să mai ascult şi părerea celorlalţi pentru că uneori pot fi mai raţionali decât mine, privind totul din exteriorul problemei. Iar ca o decizie pe care am luat-o: să nu mă mai încred orbeşte în cei care nu-şi vor schimba moravul vreodată!

           Şi ca să fiu eu rău şi al naibii, o să continui să cred în acei oameni pe care îi consider demni de a se numi fiinţe umane. Ce mă bucură cel mai tare e că unii încă îmi sunt prieteni; sunt recunoscător pentru şansa de a fi întâlnit de-a lungul anilor persoane luminoase, care m-au ajutat să cresc, să gust atât din bune cât şi din rele, să descopăr ce înseamnă să ţii la cineva şi să fii capabil de orice pentru a-l ajuta în orice secundă. Am crescut frumos datorită prietenilor mei, aşa că spun cu inima deschisă că prietenia este cel mai frumos dar pe care îl primim de la cei din jur.

Antoine de Saint-Exupery definea prietenia ca fiind „în primul rând, pacea reciprocă şi zborul spiritului pe deasupra amănuntelor vulgare.” Îl voi aproba pentru că aseară mi s-a adus aminte că un simplu telefon primit de la o persoană dragă te poate ajuta să renaşti din stările de melancolie, din apetenţa către singurătate, din complacerea în frământări datorate diverselor probleme şi neajunsuri.

Când mă gândesc la cum aş defini eu însămi acest dar sublim primit de fiinţele umane pentru a descoperi sensul convieţuirii în armonie şi echilibru, nu reuşesc să îmi concentrez cuvintele în jurul chintesenţei. Prietenia se fundamentează pe temeinicul, eternul şi enigmaticul sentiment al dragostei. Cum noi ne naştem cu nevoia de afecţiune permanentă din partea celor din jur, consecutiv cunoaştem noţiunea de amiciţie. Probabil este singurul lucrur care nu necesită o demonstraţie ştiinţifică, care nu se cere explicat sau motivat, care nu se poate cumpăra ori vinde şi de care nu te poţi lipsi niciodată pe durata trecerii efervescente printre cele lumeşti.

Depindem în totalitate de oameni. Constant gândurile şi trăirile noastre se raportează la persoane care ne-au influenţat în mod benefic, la cei care ne sunt alături benevol, la cei care ne-au călăuzit dezvoltarea conduitei. Orice relaţie, indiferent de felul său, se stabilizează prin intermediul apropierii celor două persoane. Starea de sinceritate şi cea de încredere poate fi atinsă doaar prin împărtăşirea diferitelor experienţe ale vieţii cotidiene. Niciodată nu putem cunoaşte un om în totalitate, dar fiindu-i alături în permanenţă, conturăm bucăţi semnificative din comportamentul său. O lacrimă ne arată că în ciuda oricăror aparenţe straşnic disimulate, sensibilitatea vieţuieşte în fiecare dintre noi. Un zâmbet sincer transmite emoţie şi determină o explozie de sentimente pozitive. O privire inteligentă anunţă că sâmburele empatiei dintre cei doi a încolţit şi că puntea de legătură între mentalităţi până atunci diferite, s-a creat.

 

Pentru mine ceea ce reprezintă prietenii mei nu se limitează la câteva rânduri pe o hârtie. Pentru că păstrez în mine amintiri nepreţuite, momente cu care nu mă voi mai întâlni vreodată, dar care au fost suficiente pentru a mă face să devin dependent de cei ce îmi împărtăşesc micile nebunii fireşti.

            Ţinând cont de toate acestea, stau câteodată şi mă întreb cum şi de ce unii iau prietenia, îşi şterg picioarele pe ea şi o dau la reciclare?! Cu ce mai rămân? Prostie şi singurătate. Te îmbuibi cu ele până devii diform. E ca atunci când eşti pe stradă, cerul se întunecă, începe să plouă cu găleata şi deşi tu ai o umbrelă în mână, te întrebi "Acum ce fac? Unde mă adăpostesc?". Stupid!

Get a life, good people! You can't live on your own, without friends and without someone who cares about you!